Astazi se implinesc 160 de ani de la nasterea lui Ion Luca Caragiale si in luna iunie (9) se vor implini 100 de ani de la moartea lui...este Anul Caragiale.
Pai cum as putea sari peste un asa eveniment ca acesta, de astazi, fara sa spun (scriu) cateva cuvinte pe acest blog al carui titlu este inspirat din opera lui Caragiale? Cand locuiesc la mai putin de 10 kilometri de fosta Haimanale,localitatea unde Nenea Iancu a vazut prima oara lumina zilei si al carui nume,astazi, este cel imprumutat de la ilustrul sau cetatean?... si la putin peste 10 kilometri de orasul lui Caragiale, Ploiesti?...cand locuiesc in Romania in care Catavencii, Tipatestii, Branzovenestii, Pamponii, Bibicii, mangafalele, Popestii sau nenumaratii Mitici umplu emisiunile de stiri,"talk-show"-uri sau dezbateri televizate? Cand trec pe strazile pline de cetateni "turmentati"? Intr-o tara de "gogomani,unde eu sunt cel dintai"?
Cat de actual este Caragiale nu vreau sa vorbesc, se vede si se stie.
Despre doi nemuritori.
Iata ce spune Caragiale in 1890 vis-a-vis de aprecierile facute de Titu Maiorescu in studiul "Eminescu si poeziile lui"(1889)(Sursa:Wikipedia):
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”
„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”
„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”
(Sursa:Wikipedia)
Nu exista nimic scris de Eminescu despre Caragiale,din pacate (doar cateva referiri sporadice prin scrisorile de corespondenta),se pare din cauza unei rivalitati de natura erotica,al carei subiect a fost Veronica Micle.Nu vreau sa insist asupra acestui aspect,mai degraba as cita din nou un alt text,scris de Titu Maiorescu in jurnal pe data de 28 iunie 1883,ziua prabusirii psihice a lui Eminescu:
„Veni apoi Caragiale la dejun la noi, si aflînd toate despre Eminescu începu sã plîngã”
Ioan Slavici:
"Satirele lui Eminescu si comediile lui Caragiale, oricât de deosebite ar fi ele atât în fond cât si în forma, purced din aceeasi obârsie si anume din gândul nestramutat ca viata de care în lumea aceasta putem sa avem parte nu e vrednica sa ne înjosim, ascunzându-ne de dragul ei gândurile ori poate spunând ceea ce în adevar nu gândim".
„Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire, iar Caragiale, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi sta în faţa lui cu ochii scrutători, hâtru nesăţios, care toate vrea să le afle".
"Aceste apropieri au făcut ca o perioadă să fie nedespărţiţi şi mereu doritori de a se lumina unii pe alţii. Caragiale, scrie Slavici, n-ar fi putut însă să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binevoitoare”.
 |
| Eminescu, Veronica Micle, Caragiale şi Vlahuţă în mijlocul unui grup de actori |
I.L. Caragiale(1889):
"Eminescu s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu