Crăciun

   Avea foaia albă în faţă, pe care se vedea doar titlul, „Lucrare de control” şi nu ştia ce să scrie mai departe. În stânga lui, colegul de bancă, Ionuţ, scria de zor iar băiatul se miră de lucrul acesta, de obicei dădea din colţ în colţ, era destul de slăbuţ la învăţătură. Se uită în foaia lui şi realiză că nu ştie nici măcar cerinţele.  Panica îl cuprinse, dar fu întreruptă de o voce domoală:

-         Andrei, trezeşte-te, hai să priveşti pe fereastră!

Deschise uşurat ochii. Fusese doar un vis, doar intrase in vacanţă de două zile. Sări din pat direct la fereastră, bănuind motivul pentru care îl îndemnase mama lui să privească pe geam.

Totul era alb. Copacii, gardul, acoperişurile caselor din vecinătate îmbrăcaseră haine de zăpadă iar în aer pluteau fulgi mari şi deşi. Fericirea îi cuprinse sufletul şi îi veni să ţopăie la gândul bucuriilor care îl aşteptau.

-         Acum poate veni Moş Crăciun, spuse mama, e destulă zăpadă pentru sania lui.

Copilului îi pieri zâmbetul, şi zise încruntat:

-         Ştiu că este o minciună. Nu mai încercaţi să mă păcăliţi cu Moş Crăciun, că nu vă mai merge! Ştiu că Moş Crăciun nu există!

-         Ştii? Dar de unde ştii tu, ia spune-mi!

Mama îi cuprinse obrăjorii trandafirii cu mâinile ei calde, privindu-l cu duioşie. Andrei se smulse hotărât şi se aşeză pe marginea patului.

-         Au râs copiii de mine la şcoală când m-au auzit că abia îl aştept pe Moşul.

-         Sunt convinsă că au râs aceia care nu primesc daruri de Crăciun pentru că nu învaţă la şcoală şi nu sunt cuminţi, replică mama lui, zâmbind, încercând să-l liniştească.

-         Ionuţ primeşte în fiecare an cadouri, chiar dacă nu învaţă şi face numai năzbâtii pe acasă şi Mircea mi-a povestit că l-a văzut pe tatăl său anul trecut, noaptea, târziu, cum a strecurat pe furiş cadourile pentru el şi fratele lui sub pom. Iar Petruţ, care e cel mai bun elev din clasă, prietenul meu cel mai bun, nu a primit niciodată vreun cadou de Crăciun şi nici brăduţ împodobit nu a avut..

Mama îi cuprinse cu braţul umerii mici şi îl sărută pe creştet, privind cu subînţeles către uşa în cadrul căreia stătea deja de câteva secunde tatăl lui Andrei. Prinsese şi el vorbele copilului, înţelegându-i supărarea. Se aşeză de cealaltă parte a fiului său, cuprinzându-i o mânuţă în palma lui mare.

 -     De care Petruţ vorbeşti? Unde locuieşte? întrebă el.

Andrei îi explică, spunându-i şi numele de familie al colegului său de clasă.

-         Da, ştiu acum de cine vorbeşti. Îi cunosc familia, cu tatăl lui am copilărit. Vezi tu, Andrei, unii oameni luptă cu viaţa să le fie bine lor şi familiilor lor şi reuşesc, într-o mai mare sau mai mică măsură. Alţii se lasă învinşi de viaţă ori, pur şi simplu, nu reuşesc, orice-ar face, să iasă din situaţia grea în care se află.  La aceştia din urmă moşul Crăciun sau moş Nicolae, vin cu altfel de cadouri, mult mai preţioase decât cele obişnuite. Condiţia este ca oamenii, în special copiii, să fie buni, să fie vrednici de darurile pe care le aduce această întruchipare a generozităţii lui Dumnezeu, Moşul Crăciun. Pentru că, nu trebuie să uităm, de Crăciun sărbătorim Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, evenimentul de acum două mii de ani care a schimbat mersul de până atunci al omenirii şi ne-a adus nouă mântuirea sufletelor. Înţelegi, Andrei?

-         Înţeleg, tati…răspunse băiatul, încă posomorât.

-         Poimâine seară este Ajunul, să-l inviţi şi pe prietenul tău la noi, bănuiesc că o să vă întâlniţi la săniuş…spuse tatăl, schimbând peste creştetul băiatului un zâmbet cu soţia lui.

-         Da, o să mergem şi cu colindul, se înflăcără dintr-o dată băiatul, privind când în stânga, când în dreapta, către părinţii lui.

În seara de Ajun, în jurul pomului de Crăciun din casa lui Andrei se aflau patru copii. Au mâncat prăjiturele, portocale şi bomboane de ciocolată, s-au jucat , au desenat. A fost o distracţie când au cântat colinde, cea mai mică dintre surorile lui Petruţ, de trei anişori, mai mult îngâna versurile. Au stat până seara târziu iar când au trebuit să plece, cea mică adormise deja. Mama le-a pus în trăistuţele de colind bunătăţi de tot felul.

-         O să mergem cu maşina, spuse tatăl lui Andrei, întors nu de mult acasă, din ultima zi de lucru înainte de sărbători, cea mică a adormit şi voi locuiţi destul de departe. Vino şi tu, Andrei.

   La una din ferestrele căsuţei sărăcăcioase străluceau zeci de luminiţe multicolore. Un bărbat cu o fetiţă în braţe şi trei copii cu ochi mari priveau prin geam brăduţul împodobit şi cadourile învelite într-un ambalaj strălucitor.

  Din casă ieşi o femeie şi îmbrăţişă copilul ce avea două mărgăritare pe obraz:

-         A venit Moş Crăciun la voi, copilul meu drag!

Ieşi apoi şi tatăl lui Petruţ care luă fetiţa adormită în braţe:

-         Îţi mulţumesc pentru…tot, prietene! spuse el.

Strânse mâna prietenului din copilărie, luă de mânuţă pe cealaltă fetiţă care bătea din palme de fericire şi, împreună cu Petruţ şi cu mama lui, intră în casă după ce îşi luară cu toţii rămas bun.

Andrei şi tatăl lui au mai rămas câteva momente privind prin fereastră bucuria copiilor care îşi desfăceau cadourile.

-         Tu ai pus la cale toate astea, nu? întrebă copilul, ţinându-şi strâns de mână tatăl.

-         Dumnezeu a dăruit cel mai mare dar omenirii, iubirea! EL a făcut şi această mică minune, băiatul meu, cu ajutorul lui…Moş Crăciun, răspunse tatăl zâmbind, arătându-i fiului său o lumină care tocmai brăzda cerul limpede, încărcat de stele.

Andrei privi cerul şi se lipi de braţul tatălui, înţelegând, în sfârşit.

Au trecut anii şi băiatul, devenit mai târziu bărbat, nu s-a mai îndoit niciodată de existenţa lui Moş Crăciun.

Pagini de viaţă

         E multă vreme de când n-am mai scris nimic aici, pe blog. Nu mai am timp, iar dacă totuşi găsesc ceva momente libere, prefer, din comoditate probabil, să le petrec la un film sau să citesc ceea ce au scris alţii pe blogurile sau (mai rar, din păcate) în cărţile lor. Scriu acum acest articol obligat-forţat, nu de Maya, care "mi-a dat leapşa", ci mai degrabă de subiectul lepşei: cărţile.

            Cărţile au făcut dintotdeauna obiectul celei mai mari pasiuni a mea. Am multe hobby-uri, mă pricep binişor la câteva lucruri, le fac cu plăcere (timpul, fir-ar să fie!), chiar dacă nu sunt expert în vreunul, dar cărţile... ele m-au ars şi m-au renăscut din cenuşă de nenumărate ori, m-au dus în ceruri, m-au azvârlit în abisuri, mi-au construit lumea în care trăiesc, aparte, diferită de a multora din jurul meu.

            Am moştenit de la tatăl meu, ca şi în cazul Mayei, pasiunea asta şi cealaltă, filmele (ne duceam la cinematograf foarte des, aproape de când mă ştiu). El zice că aveam vreo cinci ani când citeam majusculele din reviste sau ziare. Aveam colecţia revistei "Cinema" şi citeam titlurile, iar actorii îi cunoşteam pe de rost. Eu îmi amintesc doar că în clasa întâi fiind, nu înţelegeam de ce desenam pe caiete ouşoare şi bastonaşe în loc să scriem cu litere. Aveam pe atunci ore de lectură, în care "tovarăşa" învăţătoare ne citea poveştile lui Creangă. Era ca un serial, mai ales Povestea lui Harap Alb, că era destul de lungă, abia aşteptam să vină ora de lectură, să curgă mai departe aventurile simpaticilor protagonişti de poveste. Noi aveam în casă câteva sute de cărţi deja, într-o bibliotecă ticsită, dar nu aveam Creangă, cartea cu poveşti pe care îmi doream să le citesc eu, ori de câte ori aş fi dorit. Am găsit-o la o rudă care mi-a împrumutat-o pentru o perioadă de timp, nu foarte lungă, pentru că tata, văzând că stau cu cartea aceea în braţe tot timpul, mi-a cumpărat o ediţie foarte frumoasă de cum a apărut în librărie, un format mai mare, cu hârtie de calitate, cu o copertă cartonată. Nu o mai am, cred că am împrumutat-o vreunui copil din vecini şi nu am mai primit-o înapoi, aşa cum s-a întâmplat cu multe alte cărţi, dar amintirea acelei ediţii ale poveştilor lui Creangă e vie în amintirea mea. Am găsit o poză pe net cu ea:

            Apoi am continuat cu Poveşti nemuritoare, cu O mie şi una de nopţi ("Şeherezada văzu zorii mijind şi sfioasă, tăcu." wow, ce nostalgie am! ), cu Ispirescu, Slavici, Vladimir Colin (a scris nişte basme extraordinare), Alexandru Mitru ( Legendele Olimpului, Din marile legende ale lumii, În ţara legendelor), povestirile lui Mircea Sântimbreanu, povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş (ilustrate magistral de graficianul şi pictorul Valentin Tănase, autor al faimoaselor benzi desenate de pe revista Cutezătorii din anii 80), momentele şi schiţele lui Caragiale, pe care le-am adorat şi multe altele.

            Primul roman a fost...care putea să fie romanul lui Athos, decât Cei trei muşchetari al lui Dumas? Pe când aveam vreo nouă ani, cred, s-a difuzat la televizor, într-o duminică seara, filmul "Dragoste şi onoare", film de capă şi spadă. N-am prea putut să-l savurez, la noi erau musafiri în seara aceea şi era cam hărmălaie în sufragerie, unde se afla televizorul Diamant 223, şi unde se tot găsea câte unul să treacă prin faţa ecranului. Mi-a spus tata la un moment dat, văzându-mă cam amărât, să nu-mi pară rău, că avem cartea în bibliotecă, cea a cărui ecranizare tocmai rula sub un alt nume şi că e mult mai frumoasă şi mai captivantă decât filmul. O s-o citesc într-o zi, când am să trec de perioada poveştilor, zicea el.  
  Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas.

  Am început-o în seara aceea, iar în timpul liber din următoarele zile n-am mai făcut altceva. A urmat imediat După douăzeci de ani, 20.000 de leghe sub mări de Jules Verne, Tarzan-ul lui Burroughs, Winnetou şi Old Shatterhand...Apoi altele şi altele. Citeam, reciteam deseori...

1. Prima mea amintire cu mine citind:

Lecţiile de la sfârşitul Abecedarului.

2. Prima carte pe care am citit-o şi recitit-o:

Povestiri, poveşti, amintiri  de Ion Creangă.

 3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească:

Toate pânzele sus! de Radu Tudoran

4. Locul meu preferat de citit:

Nu am unul preferat (mmm...totuşi, întins pe pat mi-e cel mai comod) dar cel mai "ieşit din comun" era, pe vremuri, la masă, în timp ce mâncam, când rezemam cartea de coşul cu pâine, iar paginile erau ţinute deschise de două ceşcuţe. Nu sunt singurul, am mai auzit „povestea” asta. Aha, îmi amintesc cu mare plăcere de verile când citeam în grădină, la umbra vreunui pom, pe pătură.

5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii:

Accesorii obligatorii nu există la mine, doar preferinţe: fructele, plăcinta (cu mere sau brânză) ori sărăţelele.

6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare:

Nenumărate. Exemple: Fraţii Karamazov  şi Crimă şi pedeapsă (am îmbătrânit şi de citit încă nu le-am citit, ruşinică mie!).

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o:

Am cumpărat Crimă şi pedeapsă – Dostoievski şi am primit Copacii cu vise de Maria Călin (de la cine? vă las să ghiciţi!)

8. O carte care mi-a schimbat viaţa într-un fel:

Creştinism şi yoga de Părintele Ioan Filaret, o carte care mi-a schimbat viziunea asupra vieţii, aşa cum o vedeam eu pe la 18-19 ani, când mă fandoseam cu artele marţiale, cu experienţele mistico-spiritiste şi cu filosofia asiatică.

9. O carte care-mi place, dar care pare să nu placă mai nimănui:

Cartea mea de poezii. Glumesc, nu există aşa ceva.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească:

Asul. Mie-mi plac damele.

11. O carte care mă intimidează:

Cartea verde a fiscalităţii? Cred că!

12. Trei dintre scriitorii mei preferaţi:

I.L.Caragiale, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Charles Dickens, Marin Preda, Rodica Ojog-Braşoveanu, Agatha Christie, Ion Băieşu, Mihail Drumeş, Al.Dumas, Panait Istrati, Victor Hugo, Jack London, Jules Verne, I. Teodoreanu... ăăăăă…..trebuiau numai trei???

13. Care sunt poeţii mei preferaţi:

Minulescu, Păunescu, Stănescu, bineînţeles – Eminescu, şi (fără –escu) Bacovia.

Dau mai departe această plăcută leapşă, ascultând sugestiile Mayei - Filelor de poveste, Karlei, Danei Lalici şi lui Nicu Despa. Cu drag.