Noapte de unul singur


Aud un pian prin zăpezi cristaline
Şi nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine,
Chopin – un concert de pian oarecare,
Şi calea e lungă şi noaptea e mare.

De iarnă mă satur, de plânset te saturi,
Iubiri între noi în o mie de paturi,
Şi primăvăratec ninsori mai sfâşie,
Voalul miresei în noaptea târzie.

Se-aud ciudăţenii şi fiare în noapte,
Şi ninge himere şi ninge cu şoapte,
Mi-e dor ca de propria-mi copilărie,
De tine, aceea ce n-a fost să fie.

Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine
Mi-ar fi totul altfel şi nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case
Şi cerul a fum şi-a păcate miroase.

Pendula ca streangul de moarte e gata
Se mişcă de parcă mă strânge cravata
Mă târâi pe coaste, te caut pe pernă
Şi noi ce spuneam că iubirea-i eternă.

Şi uite ce grabnic se-arată şi trece,
Şi sângele-n rana lovită e rece,
Aud un pian, un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.

Un mut pianist se răsfiră în stele
Şi mâinile lui bat în coastele mele
Atât aş voi să te văd înc-o dată
Şi-aceasta ca ultima noastră răsplată

Şi când lângă focul ce-atât ne legase
În soba adânc păduraticei case
Ar fi să te văd pentru ultima oară
Aş pune pianul să-nveţe să moară.

Aşa cum acum când eşti dusă departe
Bufneşte-un pian prin ulucile sparte
Şi-o lună roşcată însângeră plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.

Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vreo scăpare
Şi el îmi răspunde cu-n sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.

Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.


Adrian Paunescu