Coli ce se-mbracă în cerneluri,
Palme-nsetate de lumină
ţâşnită dintr-o coapsă fină,
Buze ce ard pe catifele,
Arc de priviri în acuarele...
Seară de sâmbătă cu doruri,
Noapte de sâmbătă cu zboruri...
(modestă inspiraţie din "Seară de joi "- Nichita Stănescu)
Ce frumoase sunt metaforele acestea! De multe ori am admirat în romane comparațiile și metaforele... Eu nu pot avea așa idei! Bineînțeles, nici nu am aceeași imaginație ca ceilalți, dar eu spun direct cu ce seamănă sau ce s-a întâmplat... Nu folosesc mereu cuvinte deosebite! Și tare aș mai vrea... Dar voi izbuti până la urmă, sunt sigură!:)
RăspundețiȘtergereEşti micuţă încă, Maria, acum este timpul basmelor...bucură-te de ele şi de copilărie cât mai mult! Nu te grăbi să creşti! Iar metaforele...au ele timpul lor, tu eşti un copil inteligent şi ai să scrii mult mai frumos decât aş putea eu să o fac.
ȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereSimt dulce mâna-ţi dragă în mâinile-mi febrile !
ȘtergereLin, degetele tale le-ating, de catifea, .
Năvalnice extaze mă copleşesc, subtile,
Şi fire nevăzute mă-nlănţuie de ea.
Când simt că tremur, mâna-ţi nădejdea îmi trezeşte,
Şi soarta grea mai lesne o pot întâmpina;
Oricât de-adâncă-i rana ce-n sânul meu dospeşte,
Durerea să-mi aline, mi-ajunge mâna ta.
Când sufăr, câteodată, de mângâiere plină,
O simt cum se aşează pe fruntea-mi, ca un scut.
Şi fruntea-mi ce spre mâna-ti, pioasă, se înclină,
Roşeşte, ca în ziua întâiului sărut.
Atunci, trecuta, vana splendoare parcă-nvie;
Aş vrea să-mpart cu tine şi drumul cel mai greu,
Spre orice ţel, prin noaptea cu bezna ei pustie,
Doar de-aş putea de mână să mi te ţin mereu !
Elena Văcărescu - Mâna ta
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere