Zâmbetul Mayei

Zâmbetul tău în piatră l-aş sculpta,
În loc de daltă-aş pune inima
Să taie aşchii-n blocul ca de gheaţă,
Şi terminând, pe loc să prindă viaţă.

Zâmbetul tău pe pânză l-aş picta,
Pe pânza cerului, asemenea
Frumoasei arcuiri de curcubeu...
Oriunde-aş fi - să-l am, să-l văd mereu.

Zâmbetul tău topeşte norii-n soare,
Zâmbetul tău reflectă luna-n mare,
E gura de ozon din vârf de munte,
Alintul delicat curgând pe frunte.

Când îmi zâmbeşti se face primavară,
Şi nu mai simt a timpului povară,
Îmi curge foc prin vene şi sunt eu,
Sunt omul tău iubit...sunt semizeu.

Vizita

Întro zi am primit o vizită.
  Mi-a bătut la uşă, nu a folosit soneria, nici telefonul pentru a-şi anunţa vizita în prealabil. Ştiam,sau mai degrabă speram să vină pentru că i-am ascultat cântecul venit din depărtări seri la rând, şi prin el, cântec cu mii de versuri, îşi anunţase parcă sosirea. Asta înţelegeam eu ascultând acordurile catifelate, că va veni.
  Auzind bătăile de la intrare,am ştiut că nu poate fi altcineva, că sosise la mine străbătând veacuri, din timpuri în care cavalerii se anunţau în felul ăsta când ajungeau la porţi de cetate.M-am dus să deschid cu inima bătând să-mi spargă pieptul.Era acolo, în faţa uşii, palpabilă, reală, minunată. Mi-a zâmbit cu drag văzându-mi emoţia,m-a luat de mână şi, condus de ea am intrat împreună.O urmau zburând o mulţime de fluturi care ne-au înconjurat formând un vârtej în care se amestecau şi flori de tei şi petale de lacrima Maicii Domnului care împrăştiau un parfum ameţitor.
  Era atât de frumoasă!
  M-a îmbrăţişat pe ritmul unui vals venit de niciunde şi-atunci n-am mai simţit podeaua sub picioare. Camera dispăruse iar noi pluteam într-un dans pe coama unui curcubeu...zâmbetul ei avea gust de măr şi miere...mâinile ei îmi mângâiau obrajii şi gâtul, alinând tristeţi, alungând vechi amintiri ...sufletul îmi renăştea din cenuşa trecutului.
Sunt un alt om, era să spun...Nu...Acum eu sunt cel adevărat, pentru că a venit la mine în vizită, şi a rămas, FERICIREA.

Când taci

Când taci îmi picură-n ureche

Fulgi de zapadă reci ce sună

Domol ca o romanţă veche

Ce sfâşie visări pe strună.

Când taci mă doare înţelesul

Cuvintelor iubire, dor,

Parcă un vid îţi e alesul

Pe când eu simt încet cum mor.

Dar când te-aud într-un târziu,

(Târziul ce-a durat minute)

Învăţ din nou cum să fiu viu,

Răscumparând clipele mute,

Prin lungi îmbrăţişări...săruturi...

Şi mă răzbun pe timpul fals

Care scurtează-un zbor de fluturi,

Plutind pe-o aripă de vals

Târziu

E atât de târziu şi aş vrea
Să dorm, să dorm mult
De-aş putea.
Sunt atât de obosit
De-al zilei tumult
Şi de-al speranţei repetabil
Sfârşit...
Să dorm mult,un veac,
Să visez că suntem
Aripi ale aceleiaşi păsări.
Pasăre odihnind pe-un copac,
Înălţându-se apoi către zări albastre
Cu noi doi bătând,
În zbor înălţând
Pasărea dragostei noastre.

Te văd când privesc stelele,
Cum râzi alergând printre astre,
Cum te-odihneşti pe ţărmul
Unei mări de atlaz.
Îmi sprijin fruntea de zenit
Simţindu-ţi mâna caldă pe obraz...

E atât de târziu...sunt atât de-obosit!