Noapte de unul singur


Aud un pian prin zăpezi cristaline
Şi nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine,
Chopin – un concert de pian oarecare,
Şi calea e lungă şi noaptea e mare.

De iarnă mă satur, de plânset te saturi,
Iubiri între noi în o mie de paturi,
Şi primăvăratec ninsori mai sfâşie,
Voalul miresei în noaptea târzie.

Se-aud ciudăţenii şi fiare în noapte,
Şi ninge himere şi ninge cu şoapte,
Mi-e dor ca de propria-mi copilărie,
De tine, aceea ce n-a fost să fie.

Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine
Mi-ar fi totul altfel şi nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case
Şi cerul a fum şi-a păcate miroase.

Pendula ca streangul de moarte e gata
Se mişcă de parcă mă strânge cravata
Mă târâi pe coaste, te caut pe pernă
Şi noi ce spuneam că iubirea-i eternă.

Şi uite ce grabnic se-arată şi trece,
Şi sângele-n rana lovită e rece,
Aud un pian, un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.

Un mut pianist se răsfiră în stele
Şi mâinile lui bat în coastele mele
Atât aş voi să te văd înc-o dată
Şi-aceasta ca ultima noastră răsplată

Şi când lângă focul ce-atât ne legase
În soba adânc păduraticei case
Ar fi să te văd pentru ultima oară
Aş pune pianul să-nveţe să moară.

Aşa cum acum când eşti dusă departe
Bufneşte-un pian prin ulucile sparte
Şi-o lună roşcată însângeră plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.

Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vreo scăpare
Şi el îmi răspunde cu-n sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.

Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.


Adrian Paunescu

Avem timp

"Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pese.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul circa 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit."


Octavian Paler

Noiembrie

A trecut mult de cand n-am mai scris nimic aici. Nu ca n-as avea ce sa spun. Pur si simplu mi-a fost lene sa tastez, am preferat sa-mi petrec putinele clipe libere citind ceea ce scriu altii  - ca si asa o fac mai bine decat mine - sa ascult muzica si sa ma uit la cate un film (recomand un serial nou, de anul asta, simpatic, interesant -  "Touch"). Afara e vremea aceea urata cu ploaie torentiala, tomnatica, rece, la mine in camera e cald si bine iar eu ma simt ca un Bacovia fara inspiratie poetica, abia scapat din locuinta lacustra a serviciului cu scandurile ei ude...brrrr! As posta un poem despre vara care s-a dus, dar cum nu sunt in stare sa il compun, il las pe poet in locul meu sa invoce caldura verii prin doua voci extraordinare:

Eminescu si Caragiale

Astazi se implinesc 160 de ani de la nasterea lui Ion Luca Caragiale si in luna iunie (9) se vor implini 100 de ani de la moartea lui...este Anul Caragiale.
Pai cum as putea sari peste un asa eveniment ca acesta, de astazi, fara sa spun (scriu) cateva cuvinte pe acest blog al carui titlu este inspirat din opera lui Caragiale? Cand locuiesc la mai putin de 10 kilometri de fosta Haimanale,localitatea unde Nenea Iancu a vazut prima oara lumina zilei si al carui nume,astazi, este cel imprumutat de la ilustrul sau cetatean?... si la putin peste 10 kilometri de orasul lui Caragiale, Ploiesti?...cand locuiesc in Romania in care Catavencii, Tipatestii, Branzovenestii, Pamponii, Bibicii, mangafalele, Popestii sau nenumaratii Mitici umplu emisiunile de stiri,"talk-show"-uri sau dezbateri televizate? Cand trec pe strazile pline de cetateni "turmentati"? Intr-o tara de "gogomani,unde eu sunt cel dintai"?
Cat de actual este Caragiale nu vreau sa vorbesc, se vede si se stie.

Acum doua saptamani s-au implinit 162 de ani de la nasterea lui Eminescu.Nu am scris nimic atunci, am sa scriu astazi despre poetul nepereche.Nu cu vorbele mele, ci voi face "copy-paste" pe cateva fragmente de text. Si despre prietenul-adversar Caragiale.
Despre doi nemuritori.
Iata ce spune Caragiale in 1890 vis-a-vis de aprecierile facute de Titu Maiorescu in studiul "Eminescu si poeziile lui"(1889)(Sursa:Wikipedia):

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”
„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”
„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”
(Sursa:Wikipedia)

Nu exista nimic scris de Eminescu despre Caragiale,din pacate (doar cateva referiri sporadice prin scrisorile de corespondenta),se pare din cauza unei rivalitati de natura erotica,al carei subiect a fost Veronica Micle.Nu vreau sa insist asupra acestui aspect,mai degraba as cita din nou un alt text,scris de Titu Maiorescu in jurnal pe data de 28 iunie 1883,ziua prabusirii psihice a lui Eminescu:
„Veni apoi Caragiale la dejun la noi, si aflînd toate despre Eminescu începu sã plîngã”

Ioan Slavici:
"Satirele lui Eminescu si comediile lui Caragiale, oricât de deosebite ar fi ele atât în fond cât si în forma, purced din aceeasi obârsie si anume din gândul nestramutat ca viata de care în lumea aceasta putem sa avem parte nu e vrednica sa ne înjosim, ascunzându-ne de dragul ei gândurile ori poate spunând ceea ce în adevar nu gândim".
„Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire, iar Caragiale, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi sta în faţa lui cu ochii scrutători, hâtru nesăţios, care toate vrea să le afle".
"Aceste apropieri au făcut ca o perioadă să fie nedespărţiţi şi mereu doritori de a se lumina unii pe alţii. Caragiale, scrie Slavici, n-ar fi putut însă să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binevoitoare”.

Eminescu, Veronica Micle, Caragiale şi Vlahuţă în mijlocul unui grup de actori

               



I.L. Caragiale(1889):
"Eminescu s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.”